I had a dream

Inceputul visului ma gaseste intr-o camera imensa cu foarte multi oameni care mai de care mai cunoscuti care zaceau intinsi pe niste paturi foarte joase si desi incercam sa stau de vorba cu unu ori cu altul eram trimis mereu la altcineva. Pana la urma gazda in casa caruia ma aflam m-a trimis la vanatoare. Dupa ce am ratacit printr-o zona semi-desertica (care in  schimb avea fantani din 5 in 5 metri) am ajuns intr-un peisaj pe care il cunosteam si il cunosteam chiar foarte bine. Mi-am dat seama ca am ajuns in Morrowind (n.v. un joc pe calculator) in zona numita de bastinasi Ashlands.

M-am urcat pe o stanca de unde aveam vizibilitate mai mare si m-am uitat in jur fara sa vad nimic deosebit. M-am uitat in jos si am gasit o revista despre corbi. Am rasfait-o putin si dintr-o data pamantul a inceput sa se clatine. Am ridicat ochii si am vazut un golem cat toate zilele care venea spre mine. L-am recunoscut. Stiam ca e protectorul Ashlands-urilor si ca omul care il conduce imi e prieten. Mi-am adus aminte ca nu il vazusem de mult pentru ca fusese plecat la razboi pe alte meleaguri. S-a apropiat de mine si am facut schimb de amabilitati, desi am observat ca atat golemul cat si conductorul erau mult mai batrani decat cum ii stiam eu.

Am plecat spre casa si in mod ciudat am ajuns in Moinesti, langa ceas. Am devenit dintr-o data foarte deprimat si m-am trantit pe jos. Au venit oameni care mai de care si nu au reusit sa ma inveseleasca. Pana cand cineva a avut inspiratia sa puna muzica. The Doors. Am sarit dintr-o data in sus, cu convingerea ca pot face orice. Ma indreptam vioi spre casa alaturi de acea persoana cand in drum m-am intalnit cu 3 preoti. Persoana de langa mine ( care intre timp devenise sora mea) m-a impins intre ei spre a fi spovedit. Ei s-au repezit la mine si incercau sa ma bag intr-un garaj mizer de pe acolo pentru spovedanie. Desi nu aveam nimic impotriva marturisirii pacatelor am inceput sa urlu la ei ca nu voi accepta niciodata ca aceasta sfanta taina sa se petreaca intr-un astfel de loc jegos. Am inceput sa ii acuz de indoctrinare in timp ce ei m-au bagat intr-un canal care se umplea destul de repede cu lapte. Cand mi-a mai ramas afara doar gura m-au tras afara si mi-au dat dreptate.

In timp ce preotii ma scuturau de lapte si isi cereau scuze pe langa noi a trecut un card de fete tinere, asiatice care se tineau strans cu mainile de fusta. Am fugit in directia din care veneau si am aflat cauza acestei intamplari. Ajunsesem in Japonia si o noua amenintare facea ravagii in Tara Soarelui rasare. Un ninja care taia chilotii oamenilor. Defapt era o ea. Si nu numai ca ii taia dar ii si tragea de pe oameni, pe sub haine, colectionandu-i. Urmaream pe o camera de securitate cum in doar cateva minute a reusit sa lase fara lenjerie intima o intreaga fabrica. Mi-am luat inima in dinti si am coborat. Ea s-a apropiat de mine si mi-a spus ca are nevoie de un ajutor. Am acceptat fara sa stau pe ganduri si m-a luat cu ea, initiandu-ma in arta taierii chilotilor.

Cariera mea nu a durat prea mult insa pentru ca destul de curand taiatul chilotilor a devenit un delict (populatia era atentionata de acest lucru cu ajutorul unor clipuri publicitare in care un motocicilist ajunge pe masa de operatie si doctorul refuza sa il opereze pentru ca nu avea chiloti pe el) in schimb mentora mea si-a gasit un nou fetis in a faramita lucruri. Mai exact in a arunca tot felul de lucruri in ventilatoare si a le privi cum sunt sfartecate. Ea era o experta si reusea sa faca treaba asta cu perne si gaini pe cand eu trebuia sa ma multumesc cu lucruri marunte. Testul meu de initiere a constat in aruncarea intr-un ventilator cu plasa protectoare in fata a unei pungi de bomboane din care majoritatea erau prea mari pentru a trece de plasa. Nu am reusit sa bag nici una in ventilator (ma tot gandeam cum pot face sa pastrez si eu cateva dintre bomboanele alea) dar le-am aruncat atat de bine si de aranjat in plasa respectiva ca au ramas infipte acolo, creand o adevarata opera de arta.

Mi-am dat seama ca sfartecatul lucrurilor nu era de mine asa ca din nou am plecat spre casa. In apropierea casei m-am intalnit cu o groaza de oameni care scotoceau un parc, cautand ceva. Am aflat repede ca o prietena de-a mea pierduse o clasa intreaga de copii si nu reusea sa ii gaseasca. Am inceput sa ii caut si am ajuns la un cos de gunoi de unde i-am scos pe toti vii se nevatamati. In timp ce fugeau catre protectoarea lor a venit spre mine fosta mea profesoara de matematica care m-a privit in ochi si mi-a spus:

- Mi-a fost atat de Doors de tine!

*trezire*

~Moinesti, 14 august 2008

Marele Cross al Moinestiului începuse. Regulilele erau simple. Existau câteva echipe de cate trei oameni care trebuiau sa îndeplinească toate cele 10 misiuni de pe lista. Misiunile erau unice pentru fiecare echipa si includeau găsirea unor obiecte, marcarea unor trasee si alte elemente de hiking urban. Fiecare echipa avea un teritoriu aproximativ in care trebuia sa opereze dar bineînţeles ca exista si posibilitatea intrării pe teritoriul inamic pentru a recupera un obiect de pe lista (lucru dificil pentru ca nu aveai de unde sa ştii ce task-uri aveau adversarii) lăsând-i astfel in imposibilitatea terminării tuturor misiunilor pe teritoriul lor. Apăreau astfel metode de protecţie a propriei zone.

Câştiga echipa care termina prima toate cele 10 misiuni sau care îşi lăsa adversarii in imposibilitate de a termina misiunile. La puţin timp după începutul jocului, când echipa mea (formata din mine, un prieten si o prietena a căror figura este in ceata in momentul ăsta) tocmai terminase a doua misiune am dat peste unul din punctele cheie al jocului, un punct de informare unde mi s-a dezvăluit ca jocul poate fi câştigat si altfel, independent de echipa. Daca doi oameni din echipe diferite se îndrăgostesc unul de altul ei doi câştiga jocul.

“Cat poate sa fie de greu?” mi-am spus si am plecat s-o caut. O cunoşteam, o plăceam de mult si ştiam ca nici eu nu ii sunt indiferent. Dar in tot haosul ăsta voi reuşi sa o găsesc? Se va îndrăgosti cu adevărat de mine? Va accepta sa îşi abandoneze echipa in favoarea unei victorii personale? Nu ştiam. Mai întai trebuia sa o găsesc.

Am plecat spre teritoriul sau dar drumul dintre teritorii e lung si periculos aşa ca am fost atacat de un grup de răufăcători. Incidental, ii recunoscusem ca fiind foşti elevi ai liceului meu. Nu puteam sa le fac fata singur dar dintr-o data din bezna a apărut nimeni altcineva decât profesoara mea de geografie din liceu care m-a ajutat sa împrăştii toţi atacatorii, conducându-mă ulterior, in siguranţă, in teritoriul inamic.

Am început sa întreb pe unul si pe altul. Pe inamici si pe neutrii, pe cunoscuţi si pe necunoscuţi, descriindu-le modul in care fata pe care o căutam arata. Micuţă, simpatica si cu bucle lungi negre. N-ar fi trebuit sa fie atât de greu. Dar ea era de negasit. Nici măcar partenerii ei de echipa nu ştiau unde se afla (sau nu vroiau sa-mi spună). Am căutat-o. am căutat-o si iar am căutat-o. Am ieşit din aria de joc si am plecat spre casa. Jocul deja nu mai conta. Trebuia sa o găsesc. M-am întâlnit cu multi oameni. Am băut o bere cu familia mea, am călătorit cu nişte prieteni si ne-a prins controlorul pe autobuz prin Vasaiesti, am luat bătaie la biliard, am dormit in acelaşi pat cu Frank Beard si am ajuns sa navighez pe un iaht cu doua femei, mama si fiica care fugeau de nişte recuperatori. Detaliile sunt din ce in ce mai vagi.

Ceea ce ştiu însă e ca la sfârşitul călătoriei am ajuns in fata unuia dintre cei care conduceau jocul. Lucra la ziar si mă cunoştea de mult. Nici nu l-am întrebat nimic de joc. I-am pus aceeaşi întrebare pe care o puneam tuturor. Despre EA. Micuţă, simpatica si cu bucle lungi negre. Şeful jocului a zâmbit amar si mi-a spus:

- Întrebai asta pe toată lumea degeaba. Nu ştii ca a crescut? Si ca a e mult prea serioasa sa mai fie simpatica? Si ca s-a tuns?

Eu am rămas fără cuvinte, uitându-mă in gol, prin omul din fata mea care a continuat:

- Si ca te-a uitat?

*trezire*

~Moinesti, 9 august 2008

p.s. Unul dintre cele mai ciudate vise pe care le-am avut. Incep sa cred din ce in ce mai mult ca subconstientul meu ma uraste.

In camera de la Bucuresti eram toti beti. Unul dintre colegii de camera se juca la niste jocuri mecanice prin apropiere, restu nu mai stiu pe unde erau. Am iesit pana afara (si mi-am dat seama cu stupoare ca defapt camera noastra se situa in baia de la o terasa din Moinesti) si m-am intalnit cu un prieten care servea la terasa care mi-a dat un cardboard cut-out in marime naturala cu Bob Marley. Era facut cumva in stilul cartilor de joc, adica daca il intorceai la 180 de grade tot asa arata. Am fugit cu el spre camera si pe drum am trecut prin holul din spatele restaurantului unde era o nunta\petrece fantasy si m-am impedicat de cateva ori.

Am intrat in camera foarte fericit si am gasit gazda mea de 77 de ani care dormea in patul unui coleg de camera. A inceput sa vorbeasca cu mine si m-am speriat cand mi-am dat seama ca ea era sub plapuma. Incercam acum sa-i aduc pe restul colegilor ca sa mai salvam situatia avand in vedere ca era mizerie si sticle de alcool prin camera noastra. Cand am dat sa ies m-am intalnit o usa cu o ruda de-a gazdei care a vorbit ceva in soapta cu aceasta si pe urma se uitau la mine si se iuntrebau daca sunt in stare sa o conduc prin Bucuresti toata noaptea pe tipa aia care trebuia sa faca niste echivalari de studii.

*trezire*

~Moinesti, 8 iulie 2008

Colindam niste stradute foarte inguste, sub-urbane din Bucuresti si am observat cativa copii care se jucau, printre care un baiat si o fata care bateau mingea. Atunci cand baiatul a dat cu mingea intr-un geam, fara sa il sparga, fetita a inceput sa strige la el si sa faca niste remarci foarte arogante si discriminatorii desi nu avea mai mult de 5-6 ani. Baiatul isi pastra naivitatea si inocenta specifica varstei spunand ca o sa cumpere un alt geam, care nu a fost atins de minge daca o deranjeaza dar ea continua sa il ameninte in fel si chip.

Am plecat de acolo intristat cu gandul ca generatia viitoare de fete tinere va fi pur si simplu ingrozitoare si m-am hotarat sa merg cu autobuzul. Bineinteles, nu aveam bilet si m-am urcat intr-un autobuz aproape gol dar in care se afla un om in uniforma albastra. Am inghetat, aproape sigur ca e controlor. A venit la mine si a intrat in vorba cu mine povestindu-mi cat de nesimtit sunt unii tineri care vin la el si il intreaba direct daca e de la control. Eu stateam aproape lipit de usa asteptand prima statie. De vreme ce imi povestea asta probabil nu era controlor dar nu puteam sa risc. A venit statia, am sarit jos, iar omul in uniforma ma privea in continuare calm.

M-am intalnit cu cativa prieteni care, dupa ce au creat o diversiune, mi-au furat geanta de umar. Eu nu mi-am dat seama si am dat sa ma intorc catre autobuz unde omul in uniforma mi-a atras atentia la cele intamplate. Am intrat in panica pentru ca aveam in geanta aia pe langa camera foto si telefon toate actele mele. Mi-am dat seama dupa cateva secunde ca pana la urma imi sunt prieteni acei oameni si imi joaca dor o festa. I-am ajuns din urma atunci cand ei stateau zambind pe margine aunui pod, iar cand m-am apropiat au aruncat geanta in paraul de dedesupt. Amluat-o razna si am urlat la ei:

- De ce dracu ai vrea sa-mi faci una ca asta?

Raspunsul lor a venit uimitor de serios si sobru:

- Pentru ca defapt toti te uram. Ne erai simpatic la inceput dar acum toti am ajuns sa te uram si sa ne saturam de toate chestiile pe care le faci.

Am ramas perplex, am sarit peste pod si am scos geanta din parau la doar cateva secunde inainte sa fie insfacata din nou de catre ei. Am fugit pana la autobuz cu ei dupa mine, la fel de calmi. M-am urcat si m-am asezat pe un scaun. Strangeam cu putere geanta la piept in timp ce autobuzul se umplea de oameni pe care ii cunosteam si care acum imi erau ostili. Fara sa fie agresivi sau sa se manifetse in vre-un fel, era un fel de ostlitate tacuta, propagata doar prin priviri.

Am ajuns la destinatia care, se pare, era o sala de clasa. Am deschis geanta si mi-am dat seama ca desi camera foto era dezmembrata de la cazatura era totusi intr-o stare in care putea fi reparata. Lumea continua sa roiasca in jurul meu, acum din ce in ce mai multi prieteni care mai de care mai apropiati spunandu-mi cat de mult ma dispretuiesc. A intrat in sfarsit profesorul pe care il asteptam si m-am simtit mai in siguranta dar mi-am dat seama repede ca imi este la fel de ostil, dar era pur si simplu constrans de functia lui sa nu isi manifeste acest sentiment. Lectia pe care a inceput sa o predea era despre multele motive pentru care ma uraste lumea.

Am plecat grabit de la scoala si am ajuns in parcul central din Moinesti, acum parca ceva mai linistit. Acolo era o liniste mormantala, toata lumea care statea in parc privea la un punct fix undeva deasupra orizontului. Mi s-a spus ca este ora de meditatie, dar eu nu puteam sa nu ma gandesc ca defapt e „ora de propaganda hipnotica” in care era dictata ura impotriva mea. Mi-am dat seama ca toata lumea ma cunoaste si ma uraste si ca nu o sa reusesc sa schimb asta decat daca ii conving prin vorbe. Asa ca m-am suit pe o banca din mijlocul parcului si am inceput sa vorbesc.

*trezire*

~Moinesti, 14 iulie 2008

Dorm si trebuie sa ma duc la baie, ma trezesc ma duc la baie si imi dau seama ca visez in continuare, ma trezesc acum pe bune si se ia o femeie de mine, imi dau seama ca ia visez, tura asta ma trezsc cu adevarat si imi dau seama ca sunt in filmul Vanilla Sky. Exclam: Great! Dintre toate filmele in care ma puteam trezi trebuie sa ma trezesc intr-unul in care unu viseaza si nu se poate trezi. Ma trezesc, ma dau jos din pat si fosta mea sotie tipa la mine ca de ce am venit la divort imbracat intr-un costum atat de ieftin. Ma trezesc si imi dau o palma peste fata ca sa ma conving ca nu visez. Sprea marea marea durere nu visam.

~Moinesti, 9 iulie 2008

Eu si cativa prieteni ne plimbam noaptea tarziu prin oras cand ne-am hotarat sa intram intr-o banca sa scoatem ceva bani de baut, mai ales ca am vazut ca era deschis de vreme ce tocmai ce intrasera cativa oameni mai devreme. Intram si totul pustiu, nimeni acolo…dam sa iesim cand se aude o voce care ne intraba daca am adus cumva la noi pietre sau alte arme. Raspundem negativ bineinteles, moment in care cateva matahale inarmate cu pistoale navalesc peste noi. Intr-un moment luminile se sting si noi ne aruncam pe podea. Dupa doar cateva secunde de confuzie ne dam seama cu stupoare ca desi noi ii putem vedea destul de bine pe intuneric pe agresori ei nu ne pot vedea pe noi desi patruleaza peste tot in camera. Ne calculam foarte bine miscarile si reusim, pozitionandu-ne strategic sa sarim pe ei simultan in asa fel incat sa-i imobilizam. Pe urma primul lucru pe care il facem e sa sunam la politie. La 4 dimineata la Politie nu raspunde nimeni

*trezire*

~Moinesti, 7 iulie 2008

Se inchidea CERFul si ma imprietenisem cu o vanzatoare de la un stand de fast food care imi dadea o gramada de mancare care ramasese si mancam impreuna. La shawarma in loc sa fie paine libaneza si carne, carnea era sub forma de lipie si painea sub forma de franzela. Cartofi prajiti cu ketchup care sarea in toate directiile impanza fast-foodul mizer. Am plecat pana la standul Depozitul de Calculatoare sa mananc imi iau ceva de mancae cu un prieten. Ne-am intalnit pe drum cu foarte multe persoane printre care unele care incercaus a ma convinga ca ma cunosc de foarte multa vreme.

Ajuns acasa (am trecut strada) am gasit pe toata lumea foarte activa, venise si nasul meu pe la mine, curtea era plina de oameni necunoscuti si era (desi era vara) anul nou. Umblau mascatii si ursii prin oras si de asta toata familia urla la mine sa nu ies pe afara. Dintr-o data le-am vazut pe surorile mele fugind spre poarta cu tot felul de obiecte ciudate (lumanare de botez pe jumatate stinsa, o papusa de genul Chucky, etc) spunand ca vor incerca sa le vanda unei vecine.

Am urcat la etaj unde m-am certet cu maica-mea in timp ce incercam sa stau de vorba cu nasul. Pe nasu-miu l-a sunat cineva si acesta si-a schimbat brusc vocea vorbind foarte criptic si misterios si iesind din camera. In acest timp ma imbracam si ma incaltam ca sa ii dau mamei impresia ca voi pleca cu toate ca ea imi interzisese. Am terminat de imbracat si i-am reprosat mamei ca iar mi se rupsesera blugii si ca nu s-ar intampla asa ceva daca as avea blugi de calitate. Era o taietura in „V” exact pe cusatura dintre picioare. Am vrut sa ma dau cu spray dar in momentul cand am apasat pe butonul de la deodorantul Denim a inceput sa iasa foarte mult si nu il puiteam opri. Maica-mea tot tipa la mine sa ies din camera in timp ce statea cu fata spre un colt al cemerei parca incercand sa ascunda ceva. L-am dat de pamant, l-am acoperit cu ceva, butonul ramanea apasat. Am stricat spray-ul si inauntru am gasit un simplu flacon de plastic albastrui-transparent cu un tumburuc metalic minuscul care se strambase. Am tras de el si intr-o anumita directie sprayul se oprea.

Ajuns in fata casei am inceput sa ma uit peste tot in jurul meu la un desen animat din copilarie despre care acum aflam ca fusese regizat de Syd Barret – Manny Mannack and the Mackacks – cu o gorila si o trupa de muzica. In episodul pilot joaca Tom Cruise (care se saruta cu Willie Nelson) Jane Fonda, Bruce Willis, and lot of actors I forgot about ARGHHH care incepeau sa fie din ce in ce mai mult personaje animate o data cu trecerea timpului. ….si incepea printr-un dans foarte ciudat in timp ce te vedeai pe tine reflectat pe tot felul de scenarii ciudate cum ar fi coperta albumului Ramones, coperta revistei Rolling Stone, o tabla de sah etc. Il aveam langa mine pe John lennon dintr-un motiv sua altul si mi-am dat seama cu stupoare ca aveam parul lung cum il am de obicei dar cu breton tipic anilor 70-80.

Piesa pe care dansam intr-un mod foarte ciudat era “Several Species of Small Furry Animals Gathered Together in a Cave and Grooving with a Pict“.

*trezire*

~Moinesti, 4 iulie 2008

Nota: Vis avut intr-un scurt somn de dupamiaza in timp ce ascultam Pink Floyd. Pe timpul somnului am ascultat sfarsitul albumului „The Division Bell”, tot albumul „The Wall” si jumatata din „Ummagumma” – piesa care m-a trezit fiind „Several species of small furry….”.

Am descoperit o enclava hippie langa Moinesti, in varful unui munte plin de animale. Urc pana sus, alungand prin tot felul de metode toate animalele agresive pe care le intalnesc in cale. Cand am ajuns am incercat sa distrug casele pentru ca imi pareau ca deranjau linistea padurii. Am fost convins sa nu o fac de catre hipioti care locuiau acolo, asigurandu-ma ca viata lor e in comuniune cu natura. M-am integrat in comunitate si m-am indragostit de o hipioata dar dupa o vreme am plecat si nu am mai vazut-o niciodata.

Am calatorit prin timp in viitor unde m-am interesat de ea si am aflat ca dupa ce am plecat eu acea fata care se intampla sa fie foarte desteapta de altfel ramasese foarte dezolata, plecase in lume, nu terminase nici macar liceul si ajunsese chelnerita intr-un bar obscur. Planuiam sa o vizitez ca sa o vad cu ochii mei apoi sa ma intorc inapoi in timp ca sa impiedic acest deznodamant.

De asemenea Rick Astley ajunsese un paria, un adolescent intarziat de care isi bateau toti joc (no change there, eh?) si care uitase cum sa cante „Never Gonna Give You Up”. Acum eram in intr-o perioada din viitor asemanatoare cu inceputul anilor 90 din Romania. Am reusit sa il gasim pe Rick si sa facem un fel de suport grup si sa-l convingem sa cante piesa. Se incheie totul cu toata lumea dansand pe Rick Roll pe un teren de baschet de la o periferie la apusul soarelui.

*trezire*

~Moinesti, inceputul lui iulie